Dreptul la asistent personal al persoanelor cu dizabilități – garanție a respectării dreptului de a trăi în comunitate

04/17/2016 | 19:47

Domnul M are 65 de ani şi suferă de tulburare afectivă bipolară încă din tinereţe, iar înaintând în vârstă a fost diagnosticat cu boala Parkinson şi demenţă mixtă. Începând cu anul 2010 starea lui s-a agravat şi îi este imposibil să realizeze singur chiar şi activităţi elementare. Soţia sa, doamna M, este cea care îl ajută şi îl supraveghează atât ziua, cât şi în timpul nopţii şi este inclusiv atentă ca el să se hrănească corespunzător. Domnul M, ca multe alte persoane cu dizabilităţi din România, este îngrijit şi sprijinit de membri ai familiei, însă calitatea vieţii sale şi participarea lui în societate nu ar trebui să rămână doar responsabilitatea familiei.

Conform datelor[1] puse la dispoziţie de către Ministerul Muncii, la 30 septembrie 2015, în România trăiau 759.019 persoane cu dizabilităţi, dintre care 97,7% se aflau în îngrijirea familiilor sau trăiau independent. Însă modul în care îşi duc efectiv viaţa aceste persoane cu dizabilităţi nu se vede în statisticile statului. Măsura în care autorităţile de la nivel local răspund nevoilor celor în situaţia domnului M şi obstacolele puse în calea traiului lor demn în comunitate, de asemenea, nu se văd în statistici.

Când familia domnului M s-a adresat Comisiei de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap din judeţul în care trăieşte, pentru acordarea gradului de handicap, drepturile care i-ar fi revenit teoretic prin lege nu i-au fost acordate în practică. În principiu, această Comisie trebuie să stabilească inclusiv modul în care persoanele cu dizabilităţi se pot descurca sau nu singure în activităţi de zi cu zi; iar dacă este necesar un sprijin constant din partea unei persoane, comisia trebuie să acorde dreptul la asistent personal. Un asemenea dept este crucial pentru domnul M, deoarece soţia sa, care oricum îl sprijină în fiecare zi, s-ar putea angaja ca asistent personal şi ar putea fi răsplătită just pentru munca pe care o face.

*
Legea nr. 448/2006: Asistent personal al persoanei cu handicap grav este persoana care supraveghează, acordă asistenţă şi îngrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza planului de recuperare pentru copilul cu handicap, respectiv a planului individual de servicii al persoanei adulte cu handicap.
*

Cronologia evaluărilor începe în 2012 când domnului M i s-a acordat gradul de handicap „accentuat” printr-un certificat cu valabilitatea de 12 luni. În anul 2015 certificatul eliberat avea o valabilitate de doar 12 luni în timp ce gradul specificat era „Mediu”. Acest lucru s-a întâmplat deşi boala Parkinson de care suferă domnul M este o afecţiune ireversibilă, care degenerează şi nu poate fi vindecată. Prin încadrarea în grad de handicap „accentuat” sau „mediu”, domnul M nu beneficiază de asistent personal – doar gradul de handicap „grav” permite acordarea dreptului la asistent personal. Or, în acest caz, Comisia a considerat că afecţiunea domnului M nu este de ajuns pentru a fi încadrată astfel.

Familia a fost cuprinsă de disperare şi frustrare, neprimind o explicaţie satisfăcătoarepentru reducerea gradului la care a fost încadrat. Nu au ştiut la cine să apeleze sau cum se vor descurca cu o indemnizaţie lunară de doar 39 lei. Remediile juridice păreau inaccesibile din cauza costurilor dar şi ca urmare a dezamăgirii resimţite de familie în urma evaluărilor Comisiei. Însă, după ce a auzit la radio despre Reţeaua Pro Bono Pentru Drepturile Omului, doamna M a hotărât să încerce să obţină în instanţă încadrarea care să reflecte în mod real nevoile şi drepturile soţului său.

Avocata Pro Bono Dora Călian, care îl reprezintă în instanţă pe domnul M prin intermediul Reţelei Pro Bono pentru Drepturile Omului, subliniază importanţa implicării în recunoaşterea şi protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi: „Din punct de vedere al strategiei juridice adoptate, pot afirma că dosarul nu este unul complicat. Am reuşit să ne sprijinim apărarea pe o serie de texte legale, de norme de aplicare, regulamente, cuprinzând inclusiv criterii clare legale medico-psihosociale, astfel că, poziţia noastră în drept, a fost în concordanţă inclusiv cu dispozițiile ghidurilor de practică medicală. Este lipsită de logică, în atari condiţii, conduita funcţionarilor publici însărcinaţi cu punerea lor în aplicare, într-un context în care munca acestora, de cele mai multe ori, tinde a fi repetitivă. Unde este dificultatea în a emite un certificat de încadrare în grad de handicap aferent situaţiei reale, câtă vreme istoricul medical şi juridic al petentului este bine cunoscut și sprijinit fidel de un set complex și recent de documentele medicale? Consider că nu este momentul pentru a manifesta nepăsare. Dizabilitatea psihică e practic un sfârşit al vieţii. Cu toate astea, nu doar neputinţa celui vulnerabil creşte, ci şi intensitatea drepturilor sale, astfel că, rămâne la latitudinea noastră dacă înţelegem să respectăm sănătatea şi demnitatea celor din jur, nu doar pe ale noastre, şi mai conştient şi necesar în vremurile de acum, dacă ne angajăm ferm să luptăm pentru ele.”

[1] Ministerul Muncii: http://www.mmuncii.ro/j33/images/buletin_statistic/dizabilitati_III2015.pdf (accesat la 4 aprilie 2016).

Daniela Teodora Toma, voluntară ACTEDO